duminică, 28 octombrie 2007

Brăţările de aur, punct de referinţă al istoriei Daciei

Motto : „Îi iert pe toţi aceia care mi-au făcut rău mie personal dar nu o să-i iert niciodată pe cei care au făcut rău istoriei”.

David Prodan

Dintre subiectele istoriei Daciei care au suscitat atât atenţia lumii ştiinţifice cât şi atenţia atenţia opiniei publice, în ultimul an, fără îndoială că subiectul brăţărilor dacice se detaşează considerabil. Prin eforturi remarcabile în ultimii doi ani, autorităţile române, respectiv poliţia şi parchetul au reuşit spectaculoase identificări şi recuperări a unor obiecte de patrimoniu a căror valoare este inestimabilă şi care aşează într-o lumină şi mai favorabilă civilizaţia dacilor. Dincolo de spectaculozitatea recuperării de către autorităţile române a deja celebrelor brăţări de aur, trebuie să privim clar, lucid şi, mai ales, competent la integrarea acestora în contextul istoric.

De ce sunt aceste brăţări aşa de importante? În primul rând pentru faptul că ele sunt din aur. De aproape 10 ani de zile, Fundaţia „Dacia Revival” se străduieşte să aducă la lumină fascinanta civilizaţie a strămoşilor noştri daci. Puternica spiritualitate a dacilor, puterea lor militară şi economică, prezenţa activă şi semnificativă în crearea zonelor de influenţă ale Europei antice sunt subiecte care au fost dezbătute cu precădere în ultimul deceniu. În tot acest timp s-a uitat sau, după caz, s-a omis că toate aceste atribute ale civilizaţiei dacice nu erau posibile dacă nu ar fi fost dublate de o substanţială prezenţă a aurului. Se ştie - şi acest lucru nici nu mai trebuie demonstrat - că toate marile civilizaţii ale lumii s-au format, fără nicio excepţie, doar acolo unde a existat un drum al aurului. Oricât de numeros şi oricât de viteaz ar fi fost un popor şi oricât de buni conducători ar fi avut, fără o bază economică determinată de aur, acel popor nu a reprezentat decât o prezenţă meteorică în istoria antichităţii.

O parte a lumii ştiinţifice avea deja sădită ideea că dacii nu prelucrau aur, idee vehiculată de personalităţi ale istoriei noastre contemporane chiar şi atunci când brăţările deveniseră o certitudine. Pentru cei care susţineau această idee eronată şi pentru cei care încă o susţin (a se vedea cazul profesorului Constantin Preda), şocul apariţiei brăţărilor de aur a fost prea mare. Era greu de admis că lucrări ştiinţifice -considerate de referinţă până în acel moment - cercetări de o viaţă a unor prestigioşi istorici vor fi date peste cap de apariţia brăţărilor. Ca de atâtea ori, dogmele istorice trebuiau păstrate cu sfinţenie împotriva oricăror noi descoperiri. Şi totuşi, de data aceasta, adevărul este gata să învingă definitiv dogmele. Absolut toţi cercetătorii care au studiat pluridisciplinar, în amănunţime şi aprofundat, aceste brăţări, au ajuns la concluzia că ele sunt autentice şi că aparţin spaţiului dac în faza lui de maximă înflorire. De cealaltă parte, nici unul dintre cei care susţin dintr-un motiv sau altul varianta falsului, chiar cercetători reputaţi fiind, nu au studiat brăţările. Şi atunci, trebuie să admitem că este un examen major de probitate morala şi indispensabilă unor relaţii bazate pe dreptate şi adevăr de a nu condamna nimic înainte de a înţelege, de a nu da vedicte înaite de a cerceta. Este dreptul oricui să-şi dea cu părerea într-un domeniu sau altul, numai că în acest caz nu este vorba nici de fotbal, nici de agricultură şi nici de femei, domenii în care tot românul se crede as. Aici este vorba de propria noastră istorie, de propria noastră identitate şi nu ar trebui să existe loc de speculaţii. Cercetările specialiştilor au jalonat drumul spre verdictul autenticităţii cu câteva argumente solide pe care le trecem în revistă în rândurile următoare.

De-a lungul timpului, cercetările arheologice au scos la iveală - în marea lor majoritate pe teritoriul transilvan - 30 de brăţări spiralice de argint. Toate au fost extrase din straturi de cultură dacică, fapt autentificat de rapoartele arheologice întocmite la vremea respectivă, de analiza pieselor descoperite împreună cu ele, precum şi de analiza stilistică. Descoperite pe parcursul a mai bine de 100 de ani de cercetări, ele au fost studiate la un loc, în amănunţime, de către regretatul istoric Florin Medeleţ, unul dintre puţinii istorici care au intuit, cu mult timp în urmă, posibila existenţă a unor brăţări similare din aur. Între aceste brăţări de argint şi cele de aur, descoperite în Munţii Şureanu, practic nu există diferenţe decât dacă este să ne referim la metalul din care ele sunt confecţionate.

În urma expertizării şi a studierii primelor 6 brăţări de aur de către dr. Barbara Deppert Lippitz, pe de-o parte, cât şi de către dr. Ernest Oberlander Târnoveanu, pe de altă parte, a reieşit o concluzie comună edificatoare. „În ciuda faptului că brăţările au apărut oficial în momente diferite, ele au elemente comune vizibile şi reale şi anume tehnica, modul de decorare, stilul în general. Dincolo de variaţiile de decor care sunt inerente şi surprinzător de mari, având în vedere că artiştii care au realizat brăţările au folosit un număr mic de elemente decorative, ele sunt, în ultimă instanţă, identice. Ca tehnică primară, este vorba despre baterea la rece a unor lingouri de aur. În prima fază au fost realizate, prin batere, protomele stilizate, reprezentări a unor capete de animale, lup sau şarpe, prezentând în continuarea lor stilizarea după caz a blănii sau a solzilor, iar apoi s-a trecut la realizarea spiralei. Ulterior s-a procedat la poansonarea palmetelor, reprezentări vegetale asemănătoare la o primă vedere dar diferite de la una la alta, dacă este să privim detaliile, iar în ultima fază, spiralele au fost rulate pe un tambur de lemn pentru a li se da forma definitivă, plurispiralică.

În faza finală, meşterul a recurs la dalta gravorului cu care a realizat elementele lineare, precum gura, marginile, liniile şerpuite care pot indica blana sau, după caz, pielea animalului reprezentat, sau alte elemente de decor. Cu alte seturi de poansoane au fost realizate ochii şi perlele care decorează marginea sau centrul brăţărilor. În ciuda unei tehnici foarte simple, prin îndemânare şi fantezie, autorii brăţărilor au realizat opere deosebite care impresionează pe orice privitor, indiferent de gradul de pregătire artistică şi indiferent de cunoştinţele pe care le are despre arta bijutierilor.

Observând atent urmele lăsate de unelte ca şi combinaţia elementelor decorative, se poate spune că ele sunt tipice pentru tehnicile bijuteriei antice. Se regăsesc şi pe brăţările de argint şi, mai mult decât atât, ele nu mai sunt astăzi în folosinţă niciunde în Europa. Ele au fost abandonate de mult pentru că, de-alungul anilor

s-a trecut la tehnici mai sofisticate precum laminarea şi, în acelaşi timp, bijutierii şi-au pierdut treptat creativitatea prin folosirea unor şabloane, a unor modele stas care nu mai cereau din partea lor rezolvarea unor situaţii de a realiza unicate”.

Este clar, deci, forma lor, stilul artistic, tehnologia de prelucrare sunt identice, iar un presupus falsificator, utilizând o tehnică dispărută de secole, cea a baterii la rece a aurului, ar fi trebuit să aibă în mână pe fiecare pentru a executa o reproducere, ceea ce este, practic, imposibil. Cel mai concludent exemplu îl constituie „Mica Pariziană”, o brăţară spiralică de aur, dintre cele recuperate, care are o soră geamănă din argint, într-un muzeu din Viena, dar aceasta nu a fost niciodată expusă publicului larg, deci ea nu putea fi reprodusă.

Un alt argument este adus de către acelaşi reputat istoric, doctor Ernest Oberlander Târnoveanu, şeful Cabinetului Numismatic şi Tezaur din cadrul Muzeului Naţional de Istorie, care demonstrează clar că patina cu care sunt acoperite aceste brăţări este rezultatul unei îngropări prelungite în pământ de mii de ani. Tot domnia sa aduce ca argument de netăgăduit în favoarea autenticităţii, pe lângă multe altele, rezultatele profesioniste din laboratorul Institutului de Fizică Nucleară Măgurele, care indică precis provenienţa aurului din care sunt confecţionate brăţările ca fiind din Munţii Apuseni, zona Brad - Valea Arieşului. Cercetările ulterioare întreprinse de arheologi, istorici fizicieni, chimişti, antropologi şi etnologi, au venit să confirme toate aceste argumente aduse în discuţie.

O mărturie deosebit de importantă vine tocmai din partea celui care a dezgropat, efectiv, aceste brăţări, un localnic din Munţii Şureanului. Angajat cu ziua de către căutătorii de aur, care se dăduseră drept speologi în legalitate, acesta afirmă că, deasupra gropii în care erau depozitate brăţările, creşteau doi fagi care aveau aproximativ 40-50 de ani. Deci, îngroparea cea mai recentă ar fi trebuit să aibe loc cu mult înaintea naşterii pseudobijutierului care este invocat drept confecţioner al falsurilor.

Toate aceste dovezi vin să infirme definitiv teoria şubredă a falsului brăţărilor şi să deschidă drumul către o studiere atentă şi profesionistă a acestora. Avem suficient de mulţi şi valoroşi istorici şi arheologi care să desăvârşească aceste studii. Trebuie doar, să fie lăsate la oparte rivalităţile şi mai ales orgoliile atât de prezente în lumea istorică românească.

Revenind la cel puţin bizara teorie că dacii nu prelucrau aur, trebuie să precizăm că în mare măsură ea s-a format şi s-a întărit datorită concluziilor la care s-a ajuns în cercetările arheologice de la Roşia Montană, pentru care s-au cheltuit nu mai puţin de 9 milioane de dolari şi în urma cărora s-au decretat aberant că : exploatările aurifere datează din perioada romană şi că nu s-au găsit vestigii dacice pe acele locuri. În realitate, aceste pripite concluzii sunt cauzate de interesele economice ale celor care vor să înceapă exploatarea cât mai repede şi cărora dacii, odată certificaţi ca exploatatori ai aurului în acea zonă, le-ar fi încurcat şi mai rău socotelile. Şi atunci, mult mai simplu şi mai eficient le-a fost celor de la Roşia Montana să-i „şteargă” pe daci din acele locuri, cu două propoziţii absolut aberante. Numai că împotriva acestui act s-au ridicat voci competente care desfiinţează teoriile fabricate de Gold Corporation. Cercetătoarea Beatrice Cauet din Toulouse a datat cu carbon 14 - materie organică recoltată din galerii ca aparţinând secolului I î.H. - dovedind o intensă exploatare dacică. Eminentul istoric dr.Horia Ciugudean, un fin şi competent cunoscător al câmpului arheologic de la Roşia Montană, afirmă, prezentând dovezi de necontestat în urma cercetărilor sale, că aurul din minele de la Cârnic a îmbogăţit tezaurele lui Burebista şi Decebal. La fel, profesorul dr.Ioan Piso, directorul Muzeului de istorie al Transilvaniei, susţine cu fermitate şi cu argumente, continuarea cercetării arheologice în zonă, până la fireasca descoperire a vestigiilor dacice.

Mai mult, lipsa descoperirilor dacice în exploatarea minieră de la Roşia nu reprezintă un argument atâta timp cât în arheologia minieră este o regulă că exploatările unei epoci şterg aproape complet urmele exploatărilor ulterioare.

Şi, ca un corolar al tuturor acestor afirmaţii, intervine declaraţia expertului german Barbara Deppert Lippitz, o autoritate unanim recunoscută pe plan european,

cea care, prima, a cercetat brăţările de aur descoperite în Munţii Şureanului: „Voi, românii, aveţi o istorie de peste 6 mii de ani scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de-a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi

identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nicio îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând-o şi mai evidentă şi mai strălucitoare.”

În încheiere ar trebui să revenim puţin la începutul discuţiei noastre şi anume la întrebarea de ce sunt brăţările atât de importante pentru istorie. Desigur că ele sunt incomode pentru mulţi dintre istoricii care şi-au făurit întreaga operă necunoscând existenţa acestor obiecte. Odată cu apariţia brăţărilor şi certificarea lor ca aparţinând perioadei de maximă înflorire a regatului dac, mari istorici, cu reputate opere la activ (unele chiar lucrări de căpătâi ale învăţământului istoric românesc şi european) vor fi obligaţi să-şi reviziuască întreaga atitudine şi să includă în chip onest brăţările de aur în operelele lor. Nu numai aceste brăţări de aur vor trebui băgate în seamă atunci când istoria va fi rescrisă ci şi zecile de mii de alte obiecte recuperate de la căutătorii de comori. Desigur că nu toate obiectele traficate de aceştia vor fi recuperate, dar însăşi mărturiile făcute de cei implicaţi în procesele care se desfăşoară, folclorul local care dă fără eroare dimensiunea jafului din Munţii Orăştiei trebuie avute în vedere de istoricii care se încăpăţânează chiar şi în faţa unor evidenţe să-şi calce pe mândrie şi pe orgolii. Nu putem învăţa la nesfârşit o istorie greşită şi nu putem persevera în acceptarea dogmelor pentru simplu motiv că istoria este departe de a fi o ştiinţă exactă. Nu putem accepta o istorie a dacilor scrisă de arheologii care au săpat sistematic mai puţin de 5% din Sarmisegetusa Regia. Tot aşa cum suntem incapabili să facem o analiză litereră corectă şi onestă a Luceafărului atunci când cunoaştem doar primele 2 strofe. Un lucru este dovedit şi unanim acceptat, o simplă lopată de pământ poate răsturna istoria, iar de data aceasta în lopată se aflau brăţările de aur ale dacilor care vor schimba cu siguranţă istoria noastră văduvită de adevăr.

sâmbătă, 27 octombrie 2007